Eu sunt Ioana, îmi pare bine. M-am născut în decembrie. Are vreo semnificaţie? Pe la 5 şi ceva. Sunt mică. Sau cel puţin asta mi se tot spune. Nu mă simt aşa. Dar stau doar cu bunicul şi fratele meu şi nu pot să-i supăr cu mofturile şi întrebările mele. Nu am voie să ies din casă decât cu unul dintre ei. Şi stunci puţin de tot. Fratele meu are voie să stea cât vrea. Şi primeşte şi bani de la bunicul când pleacă. Îi aud cum vorbesc în şoaptă. Uşa se închide şi bunicul urcă în camera lui. Nu-mi spune “Noapte bună”. Camera lui trebuie să fie mai mare, doar mai e bătrân. A mea la parter. E o încăpere mică şi are doar o singură fereastră. Pot să văd copacii dacă mă urc pe scaun.
Casa mea este foarte mare. Cred că seamănă cu un castel din cărţile cu poveşti. Are vreo douăzeci de camere. Cel mai mult îmi place bucătăria. Acolo e cald. În restul casei e rece şi întuneric aproape mereu. Pentru că plouă mult, aici mă simt în siguranţă. Şi motanului îi place în bucătărie. Acolo doarme mai mereu. Aş vrea un căţel. Poate ca aşa aş sta mai mult pe afară. Aş alerga… Când o să-mi fac destul curaj o să-l întreb pe bunicul dacă poate să-mi ia unul.
Eu nu mai merg la şcoală. Fratele meu spune că îi place foarte mult acolo şi că e un loc în fetele nu mai merg. Şi mai ales eu. Spune că sunt mică si că nu ştiu nimic. Mă face mereu să plâng. Şi mă spune bunicului. El vine la mine ţipând şi mă face “smiorcăită”. E urât să ţină cu fratele meu. Mă trimite în camera mea. Dar nu-l ascult. Mă duc la televizor. Mă uit la reclame. Sunt palide. Nu au gust. Nici miros. Este una care-mi place. Apare o fată cu părul roşu care se uită în oglindă. Mă face să visez. Nu am oglindă. Bunicul zice că aşa ceva vezi doar acolo. Nu există cu adevărat. Dar nu-l cred. Trebuie să fie una în casă. Ştiu sigur. Cred că e în camera lui. Am încercat odată să intru acolo. M-a prins. Mi-a ţipat ceva în altă limbă, nu am înţeles. Oricum era supărat pe mine. M-a luat de o mână şi mi-a spus că nu vrea să intru acolo, că e periculos. Nu am înţeles de ce. Cert e că mi-a aprins curiozitatea. M-a făcut să-mi fac un ţel. Am început astfel să cercetez casa. Deşi nu mai umblasem prin ea îmi părea familiară. Poate coincidea cu vreo descriere dintr-o carte, dar nu puteam să-mi amintesc care. Uşile din casă nu voiau să se deschidă. Doar câteva. Am găsit o bibliotecă. Am fost furioasă pe bunicul pentru că nu mi-a pus de existenţa ei, dar şi fascinată de rafturi. Am stat multe ore acolo. Am încercat altă uşă. Am dat de multe, multe, multe haine aruncate pe podea. Nu era mobilier acolo. Am început să probez – îmi veneau bine unele dintre ele, dar am avut din nou senzaţia că le ştiu de undeva. Mi-ar fi plăcut să am şi o oglindă… Bunicul m-a prins şi aici şi a încuiat toate camerele din casă. Am fost foarte tristă. Bunicul nu e rău la suflet. Mă apără de ceva. Nu ştiu de ce anume, dar e puţin exagerat. Iar de la fratele meu nu scot nimic. Sigur ştie şi el.
La câtva timp de la întâmplare, îi aud pregătindu-se de plecare. Nu am mai rămas singură până acum. Nu mi-e frică. Îmi urează un călduros “Noapte bună” şi îmi spun să am grijă de mine. Îi aud mergând pe aleea pietruită din faţa casei. Plouă. Nu mai aud ce vorbesc. Îmi trece prin faţa ochilor imaginea fetei din reclamă şi a oglinzii. Nu mă costă nimic să verific uşile. Biblioteca – deschisă. Îmi iau câteva cărţi şi le ascund în camera mea – cine ştie când o să mai ajung aici din nou. Camera cu haine era deschisă şi ea, dar goală. Am fost foarte dezamagită că nu mai am ocazia să mă răsfăţ din nou… Mă întreb ce a făcut bunicul cu ele ? Camera lui ! Am alergat pe toate scările până la uşa asta verde. Mâna îmi tremură pe clanţă. O deschid cu ochii închişi. DA ! A lăsat-o special pentru mine. Intru. Aprind o lumină gălbuie care-mi dezvăluie o încăpere mare, aglomerată de mobilier vechi şi praf. Are mai multe paturi, dulapuri, mese şi câteva scaune. Încep să deschid dulapuri – nimic. Un şobolan roade nestingherit o carte într-un colţ. Paturile sunt murdare şi par neatinse de multă vreme. Sub unul dintre ele e ceea ce caut. În sfarşit dau şi eu de o oglindă ! Încep să râd şi să dansez în timp ce mă chinui să o iau de acolo. Este foarte grea; reuşesc să o ridic în cele din urmă. Dar... dar… Unde sunt ?! De ce nu mă văd ?! Doar nu sunt un vampir sau cine ştie ce altceva ! Sunt legende, nu cred în aşa ceva, e imposibil ! UNDE SUNT ?! Ating suprafaţa oglinzii şi apar cerculeţe. E făcută din apă ?? Mi-am făcut curaj şi am trecut prin ea. Am ajuns într-o altă cameră la fel ca cea din care am venit, doar că mult mai frumoasă. “Ioana !” Cine mă strigă ? E o voce de femeie care îmi sună cunoscut, foarte cunoscut… Mama…
- Haide, te asteptam toţi la masă.
- Da… Cât e ceasul ?
- Cinci şi un pic. De ce ?
- Întrebam.
- Îmbracă-te repede şi, hai odată.
- Da… Imediat.
M-am ridicat din pat ameţită, şocată de ce văd. Visasem. Cine erau bunicul şi fratele meu ?  Nu-mi pot aminti figurile. Ciudat. M-am uitat în oglindă şi am avut impresia că văd dincolo. Se